BlueLife.MyForum.ro

Doggy · Trimis: 22/06/2008 08:45 Titlul subiectului: Album De Familie

ALBUM DE FAMILIE

În biblioteca fiecarei familii, printre cărţi, prăfuit uneori şi uitat de vreme, stă un album cu fotografii, printre ale cărui file s-au ascuns vise şi speranţe care încă mai aşteaptă să fie împlinite. Primele, pot fi puţin roase pe la colţuri. Sunt cele dintîi fotografii împreună.

Ea, sfioasă, poate cu privirea plecată, iar el, mandru de frumuseţea de fată care stă lîngă el. Dacă mai întorci cîteva pagini ajungi la întâia imagine cu adevărat de familie. A fost făcută în ziua pe care multă vreme au considerat-o cea mai frumoasă a vieţii lor. Ea, în alb, e fericită, de parcă întreaga lume i-ar sta la picioare, şi încrezatoare. Cîta vreme îl are pe el aproape, nimeni nu-i poate zdruncina convingerea că toate visele vor deveni realitate. Chipul lui exprimă sigurantă şi putere. Dacă o are pe ea, ce altceva şi-ar mai putea dori? Cele mai numeroase fotografii sunt cele de acolo, de la nuntă. Treptat, numărul lor s-a impuţinat. Anii care au urmat nu au fost imortalizaţi. Mai sunt unele cu copiii - prima zi de şcoală, prima coroniţă - dar nu mai este nici una în care sa fie ei doi, ca la început.Ce s-a întîmplat cu lumina din privirea lor? Ce s-a întîmplat cu visele şi speranţele lor? Va mai exista ceva care să-i ţină laolaltă şi dupa ce vor fi terminat toate cuvintele pe care aveau să şi le spuna? Se vor altera lucrurile vreodată sau viaţa nu va mai fi altceva decît un şir de suferinţe şi neîmpliniri?
Viaţa Ioanei trece dincolo de fotografiile adunate într-un album. Ea a săpat urme adînci pe mîinile care au trudit din greu, făcînd mîncare şi spălînd hainele celor trei copii şi ale unui soţ care era mai mult plecat, pe chipul brăzdat adesea de lacrimi şi în inima nevoită să-şi vadă, zi mai târziu zi, fiecare vis călcat in picioare. Dar, în mod paradoxal, este şi viaţa unei femei a cărei suferinţă a culminat in cele din urmă cu fericirea întregii familii. A fost ca şi cum Dumnezeu şi viaţa ar fi vrut s-o răsplătească într-un fel pentru toate suferinţele îndurate de-a lungul celor douăzeci şi cinci de ani de căsnicie. Pe ultima filă a albumului lor, se poate odihni acum fotografia unei familii fericite, dar drumul pînă aici a fost greu şi dureros.
Într-o zi, Sandu a intrat în comă alcoolică. Nu era prima dată cînd se întîmpla acest lucru. Dar acum, nici un medic nu îi mai dădea vreo şansă. Îi spuseseră Ioanei să se pregătească pentru mai rău. Şi, ca prin minune, după un timp, Sandu s-a trezit. Să te bucuri? Nu poţi altfel, pentru că e totuşi tatăl copiilor tăi. Şi nu e singura minune care se întîmplă. Speriat de moartea pe lîngă care trecuse la cîţiva paşi distanţă, Alexandru s-a schimbat. Şi, odată cu viaţa lui, s-a schimbat şi cea a celor pentru care ar fi trebuit să fie cap de familie. A renunţat la băutură, la comportamentul cu care reuşise să-şi sperie copiii, la dezinteresul manifestat adesea faţă de cei cu care locuia în aceeaşi casă şi cu care împarţea aceeaşi bucată de pîine, oricît de uscată ar fi fost ea uneori.
Fiecare tînără visează ca viaţa ei de familie să fie o lună de miere fără sfîrşit. Chiar şi atunci cînd nu iubeşti cu toată inima. Aştepţi ca, in momentul ce urmează, cel pe care l-ai ales ca soţ să se poarte cu tine atît de frumos, încît să te facă te predai definitiv. Să nu mai păstrezi nici o cămăruţă din inima ta doar pentru tine. Şi aştepţi să-ţi vorbească pe un ton cald, să spună cuvinte dulci, să te facă să te topeşti sub privirile lui. Ai vrea ca fiecare zi care trece să-ţi aducă încă o dovadă iubirii lui şi a faptului că ai facut cea mai bună alegere. Ioanei însă parcă toate i-au mers prost de la început. În zilele în care ar fi trebuit să se simtă cea mai iubită prietenă de pe pămînt, a aflat că soţul ei o înşela. Şi cînd te gîndeşti că nu trecuse nici măcar un an. "La puţin timp după ce ne-am căsătorit, el şi-a găsit pe altcineva", îşi aminteşte Ioana cu durere in glas. “ În acele zile, singurul lucru pe care îl făceam era să regret pasul făcut şi să plîng. Cred că atunci am plîns cel mai mult. Şi cum să nu plîngi, cum să nu te consumi cînd vezi că, în loc să fie totul frumos, ca la început de căsnicie, visele tale se spulberă unul cîte unul?” Ar fi putut pleca. Ar fi putut s-o ia de la punct final în altă parte, cu altcineva. Poate astfel ar fi fost scutită de toate suferinţele care aveau să vină, de răni şi nopţi nedormite, de înjurături şi desconsiderări. Dar Ioana a hotărît să rămînă. “Căsătoria a fost şi este pentru mine un lucru sfînt şi nu concepeam că aş putea să mă despart de soţul meu şi s-o iau de la capăt alături de altcineva. Nu credeam că aş mai fi putut fi a altcuiva, ulterior ce fusesem a lui. Era străin de mine gîndul acesta. Apoi, au apărut copii şi am rămas pentru ei, chiar dacă a rămîne era echivalent cu a le fi şi mamă şi tată. Voiam să aiba o familie.”
Nu e puţin lucru pentru o femeie să fie înşelată. Nu e uşor să trăieşti cu sentimentul că ai ajuns, privat de să-ţi dai seama, pe locul doi în viaţa unei persoane pe care o iubeşti, că ajunge la tine pe urmă ce în prealabil a trecut pe la... ea şi în plus, nu ai de unde să ştii că nu se gandeşte la ea, chiar cînd stă lîngă tine sau vorbeşte cu tine. Încerci să ţii bine închisă in tine toată durerea şi te străduieşti să pari cît mai fericită, de dragul copiilor. Nu vrei să-i împovărezi şi pe ei cu problemele tale. Ai vrea să-i ţii cît mai departe de indiferent ce suferinţă. Nu reuşeşti însă întotdeauna. “La un clipă dat, mă înşela cu o nevastă care avea un copil. Se întîmpla adesea, ăn ocaziile in care ajungea acasă, să-mi povestească despre copilul acelei femei. Despre ai noştri nu spunea nimic. Nici numele nu li-l pronunţa, dar să mai şi întrebe de ei. M-a durut mult. Îmi aduc aminte că, într-o astfel de ocazie, am plîns pînă nu am mai ştiut de mine. Copiii dormeau. Soţul meu se dusese şi el să se culce, iar eu nu făceam altceva decît să plîng. La un moment dat, cred ca am leşinat. Din ce mi s-a spus mai tîrziu, ştiu că s-au sculat toţi trei copiii, ca şi cum ar fi simţit că ceva nu este in regulă cu mine. Cînd au văzut că eu nu ma mişc, s-au speriat şi s-au dus să-l scoale pe tatăl lor. Strigau la mine şi mă rugau să mă trezesc. Eu îi auzeam, dar nu puteam face nimic. Nu mai aveam nici un fel de putere. Eram toată rece, aşa că au început să-mi facă frecţie, au reuşit să mă facă să-mi revin treptat. Sufletul meu a păstrat însă răni adînci, care nu au avut timp să se cicatriyeye, pentru că li se adăugau altele.”
_________________
-> Energy Club Operator <-
-> NightDog is here <-

Doggy · Trimis: 22/06/2008 10:08 Titlul subiectului: Re: Album De Familie

Sunt lucruri care te pot dărîma în interior, sufleteşte, dar trăieşti cu iluzia că, atît timp cît le opreşti in tine, nu-i afectează şi pe ceilalţi. Dar altele e imposibil să le ascunzi. Poate că în faţa lumii reuşeşti, dar nu şi în faţa copiilor. Un soţ alcoolic, de exemplu nu e un fapt pe care-l poţi ascunde. Trăind cu el zi de zi, sub acelaşi acoperiş, înveţi să fi nu doar o mamă, ci şi paznic, pentru că nu ştii nicicând la ce te poţi aştepta de la el. “Cel mai greu îmi era cînd el venea băut acasă, iar eu în momentul acela trebuia sa-mi las lucrul deoparte (in vremea aceea lucram la domiciliu) şi să păzesc copiii. Cînd venea beat, avea întotdeauna chef să-i certe şi să-i bată. Dacă îl întrebai, nu ştia de ce îi bate. Pur şi necomplicat aşa îi venea să facă în acel moment. Au fost nopţi în care nu am dormit pentru a-i putea păzi. Somnul lor nu era deloc liniştit. Tresăreau adesea în somn. Aveau coşmaruri.”
În astfel de momente, te întrebi dacă sufletul de copil se va vindeca vreodată, te întrebi în ce mărime îi va afecta toată viaţa. Începi chiar să te temi dacă nu cumva, atunci cînd vor creşte, copiii vor urma acelaşi model în familiile lor. Şi poate că, lăsîndu-te de-o parte pe tine şi ceea ce crezi, te întrebi dacă nu e mai bine să pleci pentru a le putea dărui măcar o viaţă liniştită. “Se spune despre copii că, mai devreme sau mai tîrziu, ajung sa imite comportamentul părinţilor. Dacă tatăl a avut un anumit comportament, copiii îl vor copia. În cazul lor, lucrurile au stat fidel invers. Era ca şi cum ar fi mers împotriva curentului. Cel mai mult mi-a fost teamă pentru băiat. Nu vroiam să-l ştiu asemenea tatălui lui. La un ocazie dat, el mi-a spus aşa: “Mamă, mi-am promis un lucru. Eu nu vreau să fac ce a făcut tata”. A reuşit să se menţină pe drumul cel mai bun poate şi pentru că nu a moştenit temperamentul tatălui său. Dar, chiar dacă unul dintre ei îl are, asta nu înseamnă că îl va replica întru totul. Orice pom se poate îndrepta cît este tînăr. Dacă ei sunt astăzi altfel decît tatăl lor, vreau să cred că este un răspuns la rugăciunile mele. M-am rugat mult, uneori şi nopţi întregi pentru ca influenţa rea pe care, excluzând să fie conştient, o exercită asupra lor să nu lase urme. În condiţiile avute, s-au maturizat mult mai rapid decît alţi copii de vîrsta lor şi cred că şi acest lucru a contat mult. Au văzut clar cu ochii lor ce înseamnă unele lucruri şi au vrut cu absolut orice preţ să le evite în vieţile lor.
Sigur, am avut perioade în care am vrut să plec. Dar am stat şi m-am gîndit în felul următor: Copiii sunt copii. Ei nu ştiu ce e ura sau duşmănia. Ei ar fi putut să mă întrebe după un timp unde e tatăl lor. Ce le-aş fi putut răspunde? Aşa că mi-am zis că voi rămîne, chiar dacă ar fi fost să mor acolo. Hotărîrea definitivă am luat-o cînd a intrat pentru prima dată in comă alcoolică. Atunci am învăţat pe pielea mea o lecţie extraordinară. Cînd i-am văzut astfel, mi-am zis că, dacă ei îl iubesc atît de mult, eu nu pot să plec. Aşa s-a făcut că am rămas.”
Uneori fără să-ţi dai seama, viaţa devine o rutină. Te trezeşti şi, pînă să apuci să te dezmeticeşti bine, se scoală copiii. Trebuie să le dai să mănînce, să-i pregăteşti pentru şcoală, iar cînd ei au plecat, poţi răsufla uşurată. E linişte. Ai la dispoziţie o vreme în care să-ţi aduni găndurile şi să chibzuieşti cum să împarţi mai bine banii, pentru că din salariul lui iar nu a rămas nimic. Totul s-a dus pe băutură. Nici nu ţi-ai terminat bine treaba, că se şi aud pe stradă vocile copiilor. S-au întors de la şcoală. Le dai să mănînce, faci lecţiile cu ei, încerci să-ţi aduci aminte cum se rezolvă poblemele la matematică sau cum se analizează nu mai ştiu ce cuvînt. Seara, ei se culcă pentru că au mîine o zi grea în faţă. Tu... aştepţi. Asta faci de o viaţă. Aştepţi. Mîncarea s-a răcit, aşa că o mai încălzeşti o dată sau chiar de două ori pănă vine el. În cele din urmă, i se aud paşii împleticindu-se. Ştii că şi de data asta o să te injure, iar dacă îl superi, s-ar putea să te şi bată. Cînd totul se va termina şi va trebui în cele din urmă să se culce, pentru că nu te poţi duce în altă parte, vei adormi lîngă el, încercînd să faci abstracţie de mirosul de băutură ieftină. Şi aceeaşi poveste se repetă in fiecare zi.
“Cîtă vreme au fost mici, peste tot plecam, îi luam şi pe ei cu mine. Unul în braţe şi pe ceilalţi doi de cîte o mînă. Uneori, ajungeam asemenea unui robot. Îi duceam la şcoală, făceam lecţiile, mă apucam de lucru. Şi asta se repeta în fiecare zi. De multe ori, stăteam şi-l aşteptam seara cu mîncarea caldă pentru a primi în schimb înjurături. Sau îl spălam cînd venea murdar acasă din drumurile lui si aveam parte de acelaşi tratament. Adesea, nu venea în casă nici un ban de la el. Nici măcar alocaţiile copiilor. Astfel că, din salariul meu de ţesătoare, trebuia să ţin toată familia. Un timp, am reuşit acest lucru, avînd grijă să calculez totul şi să planific fiecare cheltuială. O vreme am mîncat şi coji de pîine înmuiate în ce găseam prin casă. Cred că cel mai greu a fost în anul în care el a lipsit din ţară, iar eu am rămas aici cu copiii, pe un salariu destul de mic. Asta se întîmpla prin 1991. Dacă în tot timpul în care el era în ţară mă mai duceam uneori la el la serviciu cînd lua banii, pentru a primi şi eu o mică parte din ei, cândva să apuce să-i bea pe toţi, cît a fost plecat, nu am primit de la el nici ce mai mic sprijin. Îmi aduc aminte că, in acele zile lucram ca pe bandă. Aveam termene-limită, norme de îndeplinit, copii de îngrijit. Privind în urmă, mă uimesc cum de am reuşit să trec peste toate, să le ofer copiilor rechizitele de care aveau trebuință pentru şcoală, uniformele. Era o minune fiecare masă pe care reuşeam să le-o servesc, chiar dacă ea se rezuma la cartofi şi salată. A fost greu, pentru că nu aveam un lucru sau celălalt. În vreme ce poate alţi copii luau vitamine, ca să crească sănătoşi şi să nu se îmbolnăvească, eu, din puţinii bani pe care îi aveam, mă duceam la piaţă şi cumpăram zarzavaturi pentru a le face suc din ele. Făceam economie la tot ce se putea. De multe ori, m-am lăsat pe mine de-o parte, ca să le ajungă lor. Luam în gură ceva, cît să păcălesc foamea şi restul le lăsam lor.”
Te uiţi uneori în oglindă. Vezi un chip obosit şi te întrebi: Pînă cînd? Cît vor mai ţine toate? Cît vei mai putea rezista? Te trezeşti uneori că ţipi la copii fără ca ei să aibă vreo vină sau că nu-ţi mai poţi ascunde lacrimile în faţa lor. Pun mîna lor mică pe umărul tău şi iţi spun că o să treacă. Pentru o clipă, îi crezi, dar grabnic te întorci la problemele tale, pe care însă nimeni nu le ştie mai bine ca ei. Copiii au devenit confidenţii tăi.
_________________
-> Energy Club Operator <-
-> NightDog is here <-

Doggy · Trimis: 22/06/2008 13:11 Titlul subiectului: Re: Album De Familie

“Au fost numeroase perioade cînd a fost greu, cînd am plîns mult. Plîngeam poate tinereţea, poate visele neîmplinite. Dar, de fiecare dată cînd era greu, cînd nu mai găseam nimic de care să mă agăţ, reuşea unul dintre copii să mă încurajeze, să mă scoată din dispoziția in care eram. Cînd se întîmpla să ajung la capătul puterilor, venea unul dintre ei la mine şi îmi spunea să mă liniştesc şi să nu mai pun totul la inimă. Mi-aduc aminte că o dată plîngeam mult, pentru ca Sandu, tatăl copiilor, mă supărase rău de tot. Şi băiatul, care avea cinci ani pe atunci, a venit la mine să mă întrebe de ce plîng. Cred că şi-a dat seama că tatăl lui era de vină, pentru că s-a dus la el in atelier, l-a întrebat de ce m-a supărat şi nu s-a lăsat pînă nu l-a adus în camera unde stăteam eu, ca să îşi ceară iertare. Adesea, cînd mă vedea tristă şi cu lacrimile în ochi, venea la mine şi mă ruga să nu mai plîng. Iar eu, de dragul lui, cînd auzeam vocea aceea de copil devinovat şi cînd mă uitam în ochii lui rugători, încetam să mai plîng.
Întotdeaunaam încercat să le vorbesc elegant copiilor şi să nu îmi vărs nervii asupra lor. Ca mamă, cel mai greu mi-a fost să mă lupt cu gîndul că eu trebuia să fac şi fracțiune tatălui. Trebuia să-i dau fiecăruia educaţia adecvată temperamentului său şi să-mi iau timp să stau de vorbă cu fiecare. Seară de seară, îmi luam timp pentru a sta de vorbă cu ei. Eu le spuneam problemele mele, ei mi le spuneau pe ale lor. Cu ei mă sfătuiam întotdeauna şi lor le spuneam tot ce aveam pe suflet. De fiecare dată cînd apărea vreo problemă, ma rugam şi ne rugam unul pentru altul şi întotdeauna găseam o soluţie”.
Sunt întrebări care te frămîntă mereu. Vei reuşi să-i vezi mari, împliniţi? Vor reuşi să se descurce cu şcoala? Îţi vor reproşa condiţiile în care au crescut? Va veni o zi în care vei vedea roadele sacrificiului tău?
Ioana a avut şansa de a găsi nu doar o direcţie, ci chiar un răspuns la toate aceste întrebări care au frămîntat, probabil, mintea oricărei mame, nu doar pe a celor care au trecut prin aceeaşi situaţie ca ea. “Cînd era mai mic, băiatul m-a întrebat o dată: ‘Mamă, dar alt tată nu ne găseai şi nouă?’ Cam asta a fost singura dată cînd mi s-a reproşat ceva. Sunt sigură că, în adîncul inimii lor, tănjeau şi ei mai târziu o familie fericită, mai ales cînd se întîmpla să mergem în diferite locuri unde vedeau familii în care copiii veneau atît cu mama, cît şi cu tata, iar eu eram mai mereu singură cu copiii. Au înţeles că asta era viaţa lor şi nu aveau ce face. Vedeau cît sufăr şi nu avea rost să-mi mai îngreuneze viaţa prin acuzaţiile lor.
Au fost multe ocazii în care am fost mîndră de ei şi mi-am dat seama că truda mea nu a fost în zadar: serbările la care îi vedeam premianţi, examenele pe care le-au luat, admiterea la liceu şi la facultate a fiecăruia. Părintele se bucură enorm de reuşita fiecărui copil, pentru că îl iubeşte nespus. Eu mă bucuram şi mai mult, pentru că strînsesem în mine atît iubirea mea, căt şi pe cea a tatălui lor. Adesea, mi s-a spus că reuşitele lor sunt un mod al lui Dumnezeu de a mă răsplăti pentru suferinţele îndurate. Eu am dat tristeţe şi am primit la schimb bucurie. Bucuria de a-i vedea pe ei împliniţi.”
Cea mai mare satisfacţie a omului de munte este să ajungă în vîrf şi să privească în urmă pentru a vedea de unde a venit. Un astfel de moment îl soca întotdeauna din două motive: fiecare pas pe care l-a făcut pentru a ajunge acolo e o minune şi, în plus, dacă ar fi ştiut de la început pe unde avea să-l ducă drumul, nu e sigur că l-r mai fi facut. Viaţa Ioanei seamănă într-o oarecare mărime cu viaţa celui obişnuit să urce pe înălţimi. Fiecare culme atinsă nu face decît să-i fortifice concluzia la care a ajuns: “Sinceră să fiu, uitîndu-mă în urmă, şi eu mă minunez adeseori. Vecinii mă întrebau mai mereu cum de reuşesc să mă descurc: să lucrez şi să am în acelaşi timp grijă şi de casă, şi de copii. Singurul răspuns pe care-l puteam da, şi atunci şi acum, este că Dumnezeu m-a ajutat să trec peste toate şi să le duc la bun sfîrşit. El a fost singurul meu sprijin.”
E posibil să te trezeşti în fiecare dimineaţă avînd în minte întrebarea dacă a meritat sau nu, dacă a meritat să stai, să înduri, să aştepţi o schimbare. E posibil să existe motive pentru care să fi meritat să aştetţi, dar, din cauza tristeţii şi a lacrimilor care îţi împăienjenesc privirea, nu le mai vezi. În astfel de momente, trebuie să tragi adînc aer in piept, să deschizi ochii mari şi să priveşti cu atenţie în jurul tău. Aşa a conceput Ioana, descoperind că a meritat. Fiecare sacrificiu şi fiecare noapte nedormită au adus ceva. Fata ei cea mare a terminat facultatea şi acum are familia ei. Băiatul şi mezina sunt la rîndul lor studenţi. Fiecare succes de care au parte, fiecare examen trecut îi arată o dată în plus că a meritat. Şi, pentru ca bucuria să fie deplină, Sandu s-a schumbat. Ultima comă alcoolică prin care a trecut l-a adus faţă in faţă cu moartea. Nici un medic nu-i mai dădea vreo şansă şi totuşi s-a trezit. Conştient ca Dumnezeu este Acela care i-a redat viaţa, s-a hotărît să renunţe la băutură, la comportamentul cu care reuşise să-şi sperie copiii, la dezinteresul manifestat adesea faţă de cei cu care locuia în aceeaşi casă şi împărţea aceeaşi bucată de pîine, oricît de uscată ar fi fost ea uneori. Acum, el este un om nou. Fericirea care i se citeşte Ioanei pe chip, cînd vorbeşte despre noua viaţă de familie, nu face decît sa îţi întărească convingerea că viaţa merită trăită, pentru că “toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu”.
_________________
-> Energy Club Operator <-
-> NightDog is here <-

Doggy · Trimis: 22/06/2008 13:29 Titlul subiectului: Re: Album De Familie

Echipa BlueLife îi multumeşte Ioanei pentru interviul şi mai ales ptr timpul preţios pe care ni l-a oferit ptr a duce la bun sfîrşit acest interviu !
_________________
-> Energy Club Operator <-
-> NightDog is here <-

Doggy · Trimis: 02/07/2008 18:19 Titlul subiectului:

Bine gandit :*
_________________
-> Energy Club Operator <-
-> NightDog is here <-